Despre România

decembrie 1, 2011 in Special

Hagi, un exemplu de a iubi România!

M-am trezit destul de devreme. E sărbătoare. La mulți ani, România! Un 1 Decembrie însorit, cu puțin frig și cred ceva mai trist. Mă uit pe geam și nu găsesc steagurile tricolore. Poate le voi vedea la defilarea de la Arcul de Triumf. Măcar acolo… De ce oare trebuie să învățăm de la alții? Altădată era altfel. Parcă ne este teamă să fim patrioți sau să nu arătăm că ne iubim țara. România are nevoie de dragostea noastră, nu de indiferența noastră. O indiferență care ne-a dus unde suntem astăzi. Pe toate planurile. Și totuși te iubim, România!

Sportul a fost mereu cel mai eficient ambasador al României în străinătate. De multe ori, de foarte multe ori am redescoperit în sport dragostea pentru tricolor și pentru România. Fie că a fost vorba de o calificare importantă sau de o medalie olimpică. Am vibrat cu toți ori de căte ori sportul a fluturat tricolorul pe arenele lumii sau l-a urcat pe catargele marilor competiții.
Nadia Comaneci, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase, Ion Țiriac, Elisabeta Lipă, Gică Hagi și mulți alți mari performeri ne-au făcut să înțelegem un pic mai bine ce înseamnă să iubești România. Performață nu înseamnă doar bani și glorie ci și dorința de a concura pentru culorile țării în care te-ai născut, în care te-ai format. Din păcate, o valoare neglijată de către o bună parte a sportivilor tineri care bat la porțile consacrării.
Statul nu a arătat respectul cuvenit pentru astfel de momente și astfel de campioni. Este adevărat că, în ultima vreme, marile rezultate au fost răsplătite cât de cât onorabil. Dar nu pentru toți. De exemplu, Constantina Diță Tomescu, campioană olimpică la maraton, în 2008, la Beijing (China), nu și-a încasat nici astăzi diferența de 30.000 de euro ce urma s-o primească de la Clubul Sportiv Dinamo.
Cu renta viageră știți ce scandal a fost. Mai mereu. Dincolo de baremul de vărstă, care nu are ce căuta în sport, rămân multe teme nerezolvate. Jucătorii echipei Steaua care au căștigat, în anii ’80, Cupa Campionilor Europeni și Supercupa Europei ar merita și ei o asfel de rentă viageră. Nu o primesc pentru că performanțele lor s-au făcut sub tricoul Stelei, nu în cel cu tricolor. Eu cred cu tărie că ambele trofee pot echivala cu câte o medalie olimpică de aur.
Apropo de aur… „Generația de aur” care s-a clasat pe locul 5 la World Cup 1994, în Statele Unite, nu merită oare rentă viageră? Este cea mai valoroasă performanță din istoria echipei naționale de fotbal. De ce nu? Deși fotbalul este un sport bogat mulți dintre fotbaliștii care au contribuit la performanțele prezentate mai sus nu o duc deloc bine.
Una peste alta, după Revoluție, sportul nu a reprezentat una dintre priorități pentru guvernanți. Ceea ce s-a făcut în zona infrastructurii este de lăudat dar are ca bază de pornire interese electorale de moment sau pe termen lung. Până la urmă bine că s-a făcut! Important este să știm când și cum trebuie să prețuim valorile sportului românesc. Dacă o facem când cei în cauză nu se mai află printre noi, degeaba o facem!
Românii însă nu uită, iar atunci când îi întâlnesc pe stradă pe acești mari campioni le strâng mâinile și îi felicită. E cea mai frumoasă și simplă formă prin care le mulțumește țara! La mulți ani, România!