Sportul românesc – nici public, nici privat!

„Valoarea unui lucru creşte proporțional cu dificultatea de a-l dobândi.” – Thomas Mann (romancier și eseist german)

Din păcate, față de anii ’90 sportul românesc nu s-a dezvoltat, ba chiar asistăm la un regres. O realitate demonstrată de rezultatele înregistrate în ultimii ani la Jocurile Olimpice, campionatele mondiale sau europene. Pe lângă asta, starea de sănătate a națiunii este șubredă: avem copii obezi, suntem pe un loc frunțaș în topul țărilor cu decese provocate de boli cardiovasculare. În schimb la mai toate sporturile de echipă aducem „stranieri”. Pe bani publici. Și-atunci unde să mai joace românii? Cum să mai vină tinerii la sport? Se întâmplă asta pentru că sportul românesc nu este nici privat, nici public și fără strategii eficiente. Câte sunt? Le știți? Poate or fi dar au rămas în sertare de ani buni. Hagi face minuni la Viitorul, jucătoarele de tenis au progresat enorm. Toți pe banii lor, pe riscul lor și în sisteme private. În timp ce curtea școlii rămâne închisă pentru căutătorii de talente care activează în structurile sportive cu salarii la minimul pe economie!

Sportul românesc nu este nici public, nici privat. Doar un amalgam între ele, inegal și nereușit. Privatul nu a fost niciodată motivat cu adevărat ca să investească de parcă s-a vrut răul sportului, nu binele. Acolo unde s-a putut a intervenit autoritatea locală și a finanțat bugetele. Așa s-a întreținut performanța însă tributul plătit a fost aducerea de „stranieri” în locul promovării valorilor autohtone.
Poate spuneți: dar federațiile ce păzesc? În mod normal aceste instituții ar trebui să fie primele care să apere interesele sportului românesc. Culmea, deși este vorba de interes public, federațiile sunt structuri private. O anomalie a legii. Statul român subvenționează aceste federații dar cu exercitarea unui control limitat asupra lor. Mai pe direct, federațiile fac cam ce vor ele. E normal așa ceva? Ca la noi, la nimeni!
Mai mult, federațiile se pot autofinanța. Dar oare câte dintre ele au departamente de marketing profesioniste care să știe să ceară și să producă bani? Puține. Peste această stare de fapt vine ca un trăsnet lipsa strategiilor sportive. Ne bucurăm când se cântă imnul dar astfel de momente vor fi din ce în ce mai rare dacă nu se implementează rapid, la nivel național, o strategie clară de dezvoltare pe termen lung.
Reprezentativele naționale la sporturile de echipă par cele mai afectate. Banii publici, atât cât au fost și sunt, au adus și sportivi din străinătate. Unii buni, alții mai puțin buni. Fotbal, baschet, handbal, volei etc. Astfel, valorile autohtone își găsesc tot mai greu locul în echipe. Unii se grăbesc și fac tam-tam pe argumentul că performanța contează. Corect, dacă ai rezultate cu „stranieri” se justifică banii. Doar că mulți dintre acești bani sunt din impozitele românilor care, la rândul lor, doresc echipe naționale valoroase. Cum să faci asta dacă aria de selecție scade de la an la an? Aaaa, dacă se folosesc bani din resurse extrabugetare atunci e ok. De fapt asta ar trebui generalizat la nivel național: banii publici doar pentru finanțarea sportului românesc, banii extrabugetari pentru achiziția „stranierilor”!
Gică Hagi a făcut minuni la Viitorul Constanța. Dar pe banii săi, pe riscul lui. Cu bani de acasă. Logic că acolo poate face orice. Poate aduce și poate vinde pe oricine. La fel și jucătoarele de tenis. Pe banii lor au ajuns acolo unde sunt, iar satisfacțiile sunt pe măsura efortului și sacrificiului lor. Concluzie: cu o legislație ultrapermisivă banii din privat ar ajuta enorm sportul românesc!
Să nu facem greșeala de a crede că sportul înseamnă doar medalii sau trofee. Mai înseamnă și sănătate. Numărul copiilor obezi este într-o creștere alarmantă, iar bolile cardiovasculare fac ravagii. Sportul școlar și universitar ar trebuie să repare buba. Bubele. Aici este nevoie de intervenție cât se poate de repede. Dar cu cine? Curtea școlii rămâne în continuare închisă pentru scouteri, pentru antrenorii de copii și juniori. Cine mai dă din coate ca să caute valori atât timp cât primește salariul minim pe economie? Cei care o mai fac, câți or fi, și-au păstrat o „conexiune” cu banii de la privat că altfel era greu.
Încotro? La ultima Olimpiadă, de la Rio, România a avut cel mai slab bilanț din 1952 încoace: cinci medalii. Și de parcă nu era suficient amarul pe drum s-a mai pierdut o medalie: toate rezultatele halterofilului Gabriel Sîncrăian la Jocurile Olimpice de la Rio au fost anulate pe motiv de dopaj, inclusiv medalia de bronz câștigată în proba de 85 kg. Sportul românesc este în picaj și trebuie să recunoaștem asta. 🙁
Parteneriatul public privat poate reprezenta o soluție pentru susținerea descentralizării. Dacă se face cu cap și pe baza unor strategii sportive eficiente. Susținerea și promovarea sportivilor români de perspectivă ar trebui să devină o chestiune de interes național. Fără a le oferi un mediu concurențial de top, în România, orice sacrificiu financiar este făcut pentru… alții. Uitați-vă la handbalul feminin. Câte valori joacă în România, pe bani mulți, iar când vin europenele sau mondialele ne „taxează” cu vârf și îndesat. 🙁
Fără o simbioză reală între sportul de masă și cel de performanță va fi din ce în ce mai greu. Să nu ne mire dacă peste ani vom privi cu nostalgie spre cele patru medalii de la Rio. Sperăm să nu se întâmple asta. Încă mai este timp pentru schimbări majore în… bine!