Despartire-n flori…

noiembrie 7, 2010 in Cultură

Poetul Adrian Paunescu a plecat, astazi, dintre noi, spre cenaclul din ceruri. Adrian Paunescu s-a despartit de lumea noastra sub ploaia de flori a miilor de romani care au tinut sa fie alaturi de el pe ultimul drum si privirile inlacrimate ale milioanelor de telespectatori care au urmarit traseul cortegiului funerar. Adrian Paunescu este un poet national pentru ca a prezentat in opera sa, cu pasiune si sensibilitate, suferinta, nevoile si idealurile acestui popor. Adrian Paunescu ramane etern, un titan al poeziei si simtirii romanesti!

Nascut in Basarabia ca fiu al unui invatator, poetul Adrian Paunescu ramane definitiv in constiinta romanilor prin opera literara si activitatea cenaclului „Flacara”. Generatii de tineri artisti, poeti si cantareti au fost promovate la Cenaclu sub ideea valorilor nationale. Un demers generos si valoros, in folosul culturii romane care astazi sufera o mare pierde.
Critici de ocazie s-au grabit sa-l acuze ca a fost „poet de Curte” sau ca a scris o „poezie mediocra”. Oare? Chiar asa? Adrian Paunescu a asternut in versurile sale suferinta, saracia, grijile, nevoile si idealurile natiunii. Pentru romani el este un poet national. Suvoaiele de oameni care l-au insotit pe ultimul sau drum au trimis in derizoriu torentele de noroi si jignirile la care s-au pretat unii, in ultimele zile, din dorinta de a iesi in fata cu orice pret.
O pierdere uriasa pentru cultura romaneasca si nu numai. In sport, Adrian Paunescu a fost aparatorul ideii de valoare si fair-play. In fotbal a iubit la maxima intensitate clubul din Banie, Universitatea Craiova, caruia i-a compus un imn nemuritor: „Oltenia, eterna Terra Nova”. La fel de mult a iubit si Rapidul caruia i-a lasat un imn la fel de frumos. Vedeti, doua echipe ale multimii, ale romanilor obisnuiti, mereu active in lupta cu nedreptatile sistemului.
Noi toti trebuie sa fim mandri ca am fost contemporani cu o asemenea personalitate. Pe langa exceptionala sa poezie, Adrian Paunescu ne lasa proza, jurnalismul si, nu in ultimul rand, atitudinea publica. Maestrul n-a dus pe nimeni cu forta la cenaclul „Flacara”. Dimpotriva, el a descoperit flacara creatiei din sufletul fiecaruia. Salile de spectacol si stadioanele devenisera neincapatoare. Intr-un moment de grea incercare pentru tara, cand regimul comunist cenzura orice forma de libertate in cultura, cenaclul „Flacara” devenise, in anii ’70-’80, un fenomen social care a influentat pozitiv educatia tinerilor. Poeziile lui Paunescu nu aveau nevoie sa fie tiparite pentru ca ele erau spuse si cantate la Cenaclu.
Adrian Paunescu va continua insa sa ne vegheze viata si din ceruri. Nu a mai apucat sa fie ales membru al Academiei Romane desi opera sa il recomanda pentru aceasta onoare. Si-a gasit linistea langa un alt titan al culturii romane, Mihai Eminescu. Intr-o zi de toamna tarzie, generoasa, cu soare si multa lumina, ca un semn al Divinitatii, Adrian Paunescu s-a ridicat la eternitate si nemurire. La fel si opera lui. Sa-i fie tarana usoara!

P.S. Va invit sa cititi o poezie care spune aproape tot despre trairile lui Adrian Paunescu:

Repetabila povara

Cine are parinti, pe pamant nu in gand
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi in casele lor…
Intre ei si copii e-o prasila de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,
Si in genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand vom incepe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist si departe tarziu,
Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea in care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plans.