Sportul, de ce așa?

iulie 29, 2019 in Special

„Sportul e rugăciunea trupului.” – Salvador Dali (pictor spaniol)

România are campioană la Wimbledon dar n-are un teren, un singur teren de tenis cu iarbă. N-are o arenă de tenis multifuncțională care să permită organizarea unui turneu WTA de top. Baza de selecție pentru întreg sportul românesc scade de la un an la altul sub privirea nepăsătoare a celor care ar trebui să corecteze această stare de fapt. Mai grav este că barometrul prezenței la sport indică și starea de sănătate a națiunii. Și aici e rău de tot. 🙁 Ne tot chinuim să construim patru arene de fotbal pentru EURO 2020 însă doar una, cea din Ghencea, este în grafic cu lucrările. Să nu mai lungim vorba: cu mici excepții, infrastructura sportivă a României este la nivelul anilor ’70 – ’80. Departe de lumea bună. La Olimpiadă suntem în picaj total, numărul de medalii din ce în ce mai mic arătând de fapt puterea economică. De ce așa?

Infrastructura sportivă este departe de ceea ce găsim în alte țări. Cam la nivelul anilor ’70 – ’80. Atunci existau performanțe notabile la Olimpiade, iar acum ne chinuim să ajungem acolo că de medalii vai de mama lor. Dacă statul nu se implică decisiv și responsabil pentru a investi în performanța sportivă există riscul ca România să nu mai conteze în clasamentul pe medalii. Un clasament care, pe undeva, exprimă și puterea economică a țării, mai exact valoarea investițiilor în sport.
Investițiile în infrastructura sportivă pot produce declicul pentru revitalizarea sportului românesc. Înainte de Revoluție cluburile sportive școlare erau „cuplate” financiar cu câte o fabrică importantă din apropiere. Tinerii sportivi primeau echipament, masă și alte lucruri importante. Astăzi, în majoritatea situațiilor, părinții plătesc tot. Și din acest mortiv a scăzut numărul de sportivi integrați în sistemul de performanță.
De fapt, numărul de practicanți ai sportului arată starea de sănătate a națiunii. Simplu. Deși în școli s-au introdus, în urmă nu cu mulți ani, ore suplimentare pentru sport acestea au fost „împinse” spre… „optional”. Și așa s-a ajuns ca sportul să rămână tot cu orele pe care le-a avut de ani și ani. Puține, insuficiente pentru a ridica starea de sănătate a copiilor, pentru a provoca bucuria lor față de performanță.
România este la un fel de capăt de drum în sport. Ceva trebuie făcut. Copiii mai vin în special la sporturile în care sus atrași de modele. Uitați-vă la ce-a făcut Simona Halep. Cluburile de tenis au fost luate cu asalt de copii. Dar asta este o excepție fericită care va dura atât timp cât Simona este în top. După aceea mai vedem. Mai sunt și alte exemple pozitive care au generat un flux important de copii spre sport: Cristina Neagu – în handbal sau echipa națională U21 – în fotbal. Pentru mișcarea sportivă românească este foarte bine dar prea puțin.
Copiii încă mai vin la sport, dar este rolul statului să-i facă să iubească sportul. Degeaba se promovează ideea de sport de masă dacă nu ai unde să-i duci pe copii. Reinventarea orei de sport școlar, investițiile masive în infrastructură și o selecție riguroasă pot schimba lucrurile. În bine.