Dor de Eminescu

ianuarie 15, 2019 in Cultură

Mihai Eminescu e mai actual decât oricând !!!

Pe 15 ianuarie 2019 se împlinesc 169 de ani de la nașterea marelui nostru poet național. Nu știu câți dintre tinerii de astăzi mai sunt interesați sau au citit ceva din opera lui Mihai Eminescu. Oare câți alții din generațiile trecute au încercat să citească și altceva decât poeziile oferite de manualele școlare? Câte or mai fi și pe-acolo. Eminescu a rămas unic. De ce Eminescu? Pentru că neamul românesc şi-a asigurat dreptul la nemurire prin creaţia lui MIHAI EMINESCU!
Eminescu îi dorea României: „La trecutu-ţi mare, mare viitor”!

Mi-aduc aminte cu mare plăcere de anii de liceu. De orele când trebuia să pregătesc comentarii și analize despre opera lui Eminescu. Mi-a plăcut să fac asta pentru că versul eminescian îți ajunge repede la inimă după prima citire. Un poet nepereche a cărui operă continuă să învingă timpul, după cum afirma George Călinescu.
Din nefericire, opera lui Mihai Eminescu nu a scăpat vandalismului postrevoluționar care a zdruncinat și mai tare o societate românească incapabilă să-și regăsească identitatea pierdută în atâția ani de comunism sau să-și conserve marile valori naționale. Și unde s-a ajuns? Practic, opera marelui poet a devenit străină pentru tânăra generație. Probabil, ca un gest de protest împotriva sistemului de valori promovat de părinți sau a „moștenirii” culturale primite acasă. Tinerii de astăzi sunt atrași de alte opere literare. Foarte bine însă ei trebuie să înțeleagă că educația lor are nevoie oricând și oriunde de reperele autentice ale creației românești din trecut. Mai ales de Eminescu. Altfel riscă să fie copleșiți de false valori.
Poate că ascultând melodia „Eminescu” (https://youtu.be/9AtQE_UdeXk), interpretată de frații noștri basarabeni Doina și Ion Aldea Teodorovici – vocile a două inimi gemene care au cântat cu mare drag limba și literatura română, vom realiza ceea ce înseamnă Mihai Eminescu pentru destinul acestei națiuni.

În ce măsură mai contează astăzi poetul național? Fără doar și poate, Mihai Eminescu este o parte din istoria noastră culturală. O parte importantă dar nu suficient de puternică ca să răvășească gândurile și dorințele de lectură ale tinerilor de astăzi. Câte or mai fi rămas. Din acest motiv, și nu numai, ar trebui să facem mai mult. Citind o poezie, două…

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Ne’ndurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Speranța

Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristețe, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munți rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Așa și speranța – c-un licur ușor,
Cu slaba-i lumină pălindă –
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Și unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Și blestemă cerul și soarta.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii paranimfă – moartea.

Și maicii ce strânge pruncuțu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morții se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin,
Speranța durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de grație plin
Și uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Și fața-i umbrește cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Așa marinarii, pe mare umblând,
Izbiți de talazuri, furtune,
Izbiți de orcanul ghețos și urlând,
Speranța îi face de uită de vânt,
Și speră la timpuri mai bune.

Așa virtuoșii murind nu desper,
Speranța-a lor frunte-nsenină,
Speranța cea dulce de plată în cer,
Și face de uită de-a morții dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină ușor
Speranța pe toți muritorii!
Tristețe, durere și lacrimi, amor
Azilul își află în sânu-i de dor
Și pier, cum de boare pier norii.