Cupa Mondială la fotbal: Trofeul „Jules Rimet” (1930 – 1970) și Trofeul „FIFA World Cup”, din 1974 până în prezent!

Există victorii care impresionează prin spectacol și victorii care se impun prin autoritate. Franța a ales a doua variantă. Scorul de 2-0 cu Maroc poate părea unul echilibrat pentru cei care au urmărit doar tabela, însă realitatea din teren a fost diferită. Campioana mondială a dat impresia, vreme de o oră, că se chinuie, dar în realitate nu și-a pierdut niciun moment luciditatea. A gestionat ritmul, a ales când accelerează și când conservă energia, iar adversarul a alergat mai mult după speranță decât după minge. Marile echipe nu sunt obligate să domine fiecare minut prin posesie sau ocazii. Ele domină prin control. Iar Franța a oferit încă o demonstrație că știe să câștige și atunci când nu pare că forțează.

Marocul a renunțat prea devreme la curaj
Naționala Marocului a ajuns în sferturile de finală datorită unei organizări impecabile și unui spirit extraordinar de sacrificiu. Tocmai de aceea, abordarea din fața Franței a surprins. „Leii din Atlas” au mizat aproape exclusiv pe o apărare supraaglomerată, cu gândul la prelungiri, lovituri de departajare sau poate la o singură sclipire pe contraatac.
Este însă o strategie care trădează mai degrabă mentalitatea unei echipe mici decât valoarea unei formații care demonstrase până acum că poate juca fotbal. Marocul avea argumente tehnice și jucători capabili să pună probleme unei defensive franceze solide. A ales însă prudența dusă la extrem, iar împotriva unei echipe precum Franța, pasivitatea se plătește.

Cinci minute care nu aveau ce căuta într-un sfert de finală
Până la deschiderea scorului, omul care i-a ținut pe marocani în viață a fost Bono. Portarul a avut intervenții excelente și a transmis în permanență siguranță defensivei sale.
Momentul care ridică însă cele mai multe semne de întrebare este penalty-ul executat de Kylian Mbappé. Nu ratarea în sine surprinde, ci faptul că arbitrul argentinian Yael Falcón Pérez, împreună cu brigada VAR, au avut nevoie de aproape cinci minute pentru ca lovitura de pedeapsă să fie executată.
Nu vorbim despre un henț interpretabil sau despre un ofsaid la limită. Faultul a fost evident, din spate, fără loc de interpretări. O asemenea întârziere rupe complet ritmul unui executant, îi consumă concentrarea și transformă un moment firesc într-un adevărat test psihologic. Mbappé a ratat, iar senzația a fost că a executat mai degrabă după o pauză forțată decât în continuitatea fazei.
Într-un fotbal în care se vorbește atât de mult despre fluiditate și spectacol, astfel de momente nu ar trebui să existe.

Mbappé, omul care schimbă meciurile
Fotbalul are însă darul de a-i răsplăti pe cei care continuă să creadă.
Mbappé nu s-a ascuns după penalty-ul ratat. A cerut mingea, a atacat spațiile și, atunci când a avut ocazia, a produs faza care a rupt definitiv echilibrul. Golul său a fost o execuție de mare clasă și încă o dovadă că marile vedete nu sunt definite de greșeli, ci de reacția pe care o au după ele.
Din acel moment, tensiunea din tabăra marocană a devenit evidentă. Faulturi repetate, intrări tari, șicane și gesturi de frustrare au început să apară tot mai des. Din fața televizorului s-a simțit clar că Mbappé devenise principala țintă.
Finalul i-a adus și o veste care a îngrijorat întreaga Franță. Atacantul a părăsit terenul accidentat, iar pentru câteva minute liniștea s-a așternut peste banca franceză. Într-un turneu în care diferențele sunt făcute de marile individualități, orice problemă fizică a lui Mbappé poate schimba complet calculele.

Franța transmite un mesaj întregii competiții
Golul lui Dembélé a închis definitiv partida și a confirmat o calificare obținută fără emoții reale. Scorul final spune 2-0, dar diferența de maturitate fotbalistică a fost mai mare decât lasă impresia tabela.
Franța nu joacă spectaculos în fiecare minut, însă are poate cea mai valoroasă calitate pe care o poate avea o echipă într-un turneu final: știe exact când trebuie să accelereze și când trebuie doar să controleze.
În semifinală ar urma Spania sau Belgia. Dintre cele două, doar Spania pare capabilă să pună sub semnul întrebării supremația „Les Bleus”. Ibericii pot răspunde cu aceeași armă: posesia. Pot ține mingea suficient de mult încât să reducă numărul situațiilor în care Mbappé și colegii săi atace în viteză, acolo unde sunt aproape imposibil de oprit.
Este, desigur, doar teoria dinaintea meciului. Pentru că până acum Franța a demonstrat că poate câștiga și atunci când nu domină statistic, și atunci când adversarul are mingea, și atunci când este obligată să sufere.
Iar acesta este, poate, cel mai puternic semnal pe care îl transmite tuturor: nu joacă mereu cel mai frumos fotbal, dar joacă exact fotbalul care aduce trofee.