Cupa Mondială la fotbal: Trofeul „Jules Rimet” (1930 – 1970) și Trofeul „FIFA World Cup”, din 1974 până în prezent!

14 iulie trebuia să fie o zi de sărbătoare pentru Franța. Ziua Națională aduce, de obicei, parade, artificii și un sentiment de mândrie pe care puține popoare știu să-l exprime atât de frumos. Numai că fotbalul are uneori un simț al ironiei greu de egalat. În chiar ziua în care francezii își celebrau istoria, naționala lui Didier Deschamps a primit o lecție de fotbal din partea unei echipe care pare să fi descoperit rețeta perfecțiunii. Spania nu doar că s-a calificat în finala Cupei Mondiale după 2-0, ci a făcut-o într-o manieră care lasă foarte puține locuri de interpretare. „La Roja” a controlat ritmul, emoțiile și adversarul aproape din primul până în ultimul minut. Uneori, în fotbal, scorul spune totul. Alteori, spune chiar mai puțin decât s-a întâmplat pe teren. De această dată, 2-0 parcă nici nu reflectă pe deplin diferența dintre cele două echipe.

Antidotul exista. Și se numea Spania
În editorialul publicat înaintea semifinalei am scris că Spania este probabil singura echipă capabilă să scoată Franța din zona ei de confort. Nu pentru că ar avea individualități mai spectaculoase, ci pentru că are cea mai puternică armă posibilă împotriva unei formații construite pentru tranziții rapide: posesia.
Exact asta s-a întâmplat.
Când mingea stă la tine, Mbappé, Dembélé, Olise, Barcola și ceilalți nu mai atacă spațiile. Încep să alerge după adversar. Iar când fotbaliști obișnuiți să decidă meciuri în viteză sunt obligați să consume energie recuperând balonul, eficiența lor scade inevitabil.
Franța n-a fost o echipă slabă. A fost o echipă pe care Spania pur și simplu n-a lăsat-o să joace.

Două schimbări care au rupt echilibrul
Didier Deschamps a surprins prin două modificări în primul unsprezece față de meciul precedent. Barcola, excelent din postura de rezervă pe parcursul turneului, n-a mai avut același impact ca titular. În același timp, revenirea lui Tchouaméni în formula de start a schimbat dinamica unui compartiment median care până acum funcționase aproape impecabil.
Poate că niciuna dintre aceste mutări nu a decis, de una singură, semifinala. Însă împreună au părut să rupă din automatismele unei echipe care își construise succesul pe omogenitate și sincronizare.
În fața unei Spanii atât de bine organizate, orice fisură, oricât de mică, devine imediat vizibilă.

Mijlocul terenului, adevărata bătălie
Acolo s-a câștigat semifinala.
Rodri a fost din nou metronomul echipei, iar colegii săi din linia mediană au controlat inteligent ritmul jocului. Când a intrat și Pedri, prospețimea și claritatea paselor au consolidat și mai mult dominația iberică.
Spania n-a alergat inutil. A alergat mingea.
Fiecare posesie lungă a însemnat încă o doză de frustrare pentru francezi. Fiecare schimbare de direcție a însemnat încă un sprint fără rezultat pentru atacanții lui Deschamps. Iar după aproape o oră de joc se vedea deja că energia începe să se consume mai repede în tabăra „Les Bleus”.

Vedetele Franței au fost anesteziate
Mbappé n-a găsit aproape niciodată culoarele pe care le transformă, de regulă, în faze decisive. Dembélé a încercat să schimbe ceva și a avut cele mai periculoase acțiuni abia în finalul partidei, când Franța a atacat mai mult din disperare decât din construcție. Olise și Barcola au fost și ei ținuți departe de zonele în care pot face diferența.
Meritul aparține în totalitate Spaniei.
Nu prin marcaj om la om, nu prin intrări dure, ci printr-o organizare impecabilă și prin controlul aproape permanent al mingii. Cea mai bună metodă de a opri un atacant este să nu-i dai mingea. Spaniolii au aplicat această lecție cu o precizie impresionantă.

O brigadă depășită de moment
Arbitrii nu au influențat rezultatul și nici calificarea Spaniei. Ar fi nedrept să afirmăm altceva.
Au lăsat însă impresia unei brigăzi copleșite de ritmul și miza unei semifinale mondiale. Centralul Ivan Barton (El Salvador) și asistenții săi, David Moran și argentinianul Antonio Pupiro, au oferit decizii întârziate, momente de ezitare și un dialog greoi cu jucătorii. Peste presiunea meciului a plutit și umbra unei decizii bizare de delegare: prezența unui tușier argentinian la o semifinală, în condițiile în care Argentina este o potențială finalistă.
Un meci de asemenea nivel cere arbitri care să inspire autoritate prin naturalețe. De această dată, impresia generală a fost că partida a fost, pe alocuri, prea mare pentru brigada condusă de Barton.

Există victorii obținute prin inspirație. Altele prin noroc. Și există victorii construite cu răbdare, disciplină și o identitate de joc pe care adversarul nu reușește s-o destrame.
În această ultimă categorie intră succesul Spaniei.
„La Roja” nu i-a sufocat pe francezi prin agresivitate, ci prin inteligență. Nu le-a luat doar mingea. Le-a luat încrederea, ritmul și, treptat, speranța.
În seara în care Franța își sărbătorea ziua națională, Spania a oferit lumii o demonstrație de fotbal modern. Nu spectaculoasă doar prin goluri, ci impresionantă prin felul în care a făcut ca o echipă plină de vedete să pară lipsită de soluții.
Uneori, cea mai frumoasă formă de dominare nu este să înscrii multe goluri.
Este să nu-i lași pe ceilalți să creadă, nici măcar pentru o clipă, că pot întoarce soarta meciului.
Iar Spania exact asta a făcut.
Punct.