Cupa Mondială la fotbal: Trofeul „Jules Rimet” (1930 – 1970) și Trofeul „FIFA World Cup”, din 1974 până în prezent!

Există turnee care confirmă ierarhiile și există turnee care schimbă definitiv modul în care privim fotbalul. Faza 16-imilor ne-a oferit exact a doua variantă. Diferențele dintre marile puteri și outsideri s-au micșorat până aproape de dispariție, iar reputația nu mai câștigă niciun meci. Două dintre cele mai titrate naționale ale Europei au părăsit competiția în aceeași zi, în timp ce Africa și America de Sud au demonstrat că talentul, organizarea și curajul pot răsturna orice pronostic. Nu mai există echipe mici, ci doar echipe care au înțeles mai bine momentul și au avut puterea să-l exploateze. Iar dacă fotbalul continuă să fie atât de imprevizibil, atunci câștigătorii sunt, înainte de toate, spectatorii. Pentru că marile povești nu se scriu doar prin trofee, ci și prin surprize care rămân în memoria suporterilor.

Brazilia a trecut de Japonia cu 2-1, însă calificarea sud-americanilor a fost mult mai complicată decât o arată rezultatul. Niponii au deschis scorul și au construit apoi un zid în fața propriei porți, convinși că disciplina tactică și sacrificiul colectiv vor fi suficiente pentru a rezista. Au alergat enorm, au închis spațiile și au încercat să transforme fiecare minut într-o victorie. Numai că fotbalul are prostul obicei de a pedepsi echipele care renunță complet să mai atace. Când alegi să aperi un avantaj minim timp de aproape 80 de minute, îi oferi adversarului timp, spațiu și speranță. Brazilia a mutat permanent jocul în jumătatea japoneză, a schimbat ritmul, a căutat soluții și a refuzat să accepte eliminarea. Iar în minutul șase al prelungirilor, o fază construită impecabil și încheiată magistral de Martinelli a adus o calificare dramatică. A fost genul de execuție care justifică de ce fotbalul rămâne cel mai spectaculos sport. La fel cum s-a întâmplat și în duelul dintre Africa de Sud și Canada, strategia de a te apăra aproape exclusiv s-a dovedit falimentară. Organizarea este importantă, însă fără curajul de a ieși din propria jumătate de teren devine doar o amânare a inevitabilului.
Dacă Japonia a fost sancționată pentru pasivitate, Paraguay a demonstrat că o defensivă compactă poate deveni o armă redutabilă atunci când este dublată de inteligență și personalitate. „La Albirroja” a deschis scorul, a speculat fiecare spațiu lăsat de germani și a transformat fiecare recuperare într-o amenințare reală. A existat, într-adevăr, celebra „autobază” în fața porții, însă nu una lipsită de ambiție. Sud-americanii au știut exact când să iasă la presing, când să fragmenteze jocul și când să lovească pe contraatac. Germania a avut posesia, ocaziile și inițiativa, dar nu și claritatea necesară pentru a închide meciul. Egalarea a prelungit suspansul, însă impresia generală era că Paraguay își pregătește terenul pentru lovitura decisivă de la punctul cu var. Acolo, povestea a devenit una memorabilă. Portarul paraguayan a intuit două execuții și a devenit eroul unei seri istorice, în timp ce colegii săi au executat cu un calm impresionant loviturile de departajare. În fața unei Germanii obișnuite să inspire siguranță în momentele-limită, Paraguay a afișat o stăpânire de sine remarcabilă. Eliminarea „Die Mannschaft” reprezintă una dintre cele mai mari surprize ale competiției și încă o dovadă că tradiția nu mai garantează succesul.
Și dacă eliminarea Germaniei a surprins, cea a Olandei confirmă că fotbalul mondial traversează o schimbare profundă. Marocul nu s-a calificat pentru că a avut noroc. Marocul s-a calificat pentru că a jucat fotbal. După o primă repriză echilibrată, africanii au dominat categoric partea secundă, exact prin acele principii care au făcut celebră, cândva, Olanda lui Johan Cruyff: mobilitate, schimb permanent de poziții, posesie inteligentă și atac susținut. Ironia este splendidă. Fotbalul total a fost oferit de Maroc, nu de urmașii unei școli care l-a inventat. Olandezii au deschis scorul prin Cody Gakpo, într-un moment încărcat emoțional, după drama personală care i-a marcat ultimele zile. Bucuria golului a fost reținută, aproape absentă, ca și cum fotbalul însuși ar fi respectat suferința din afara terenului. Marocanii nu au cedat psihic, au continuat să creadă, iar răsplata a venit în prelungiri, când egalarea a aruncat partida într-un final incandescent. Au urmat două reprize suplimentare în care fiecare duel a părut decisiv, fiecare intervenție a portarilor a fost primită ca un gol, iar tensiunea s-a acumulat cu fiecare minut. La loviturile de departajare, nervii au făcut diferența. Marocanii au executat cu luciditate, portarul lor a avut din nou intervenții decisive, iar o întreagă națiune a explodat de bucurie. Este o calificare care intră direct în galeria marilor performanțe ale fotbalului african și încă o demonstrație că generația actuală are valoarea necesară pentru a învinge pe oricine.
După o asemenea zi, concluziile vin aproape singure. Europa pierde două pretendente importante la trofeu, în timp ce Brazilia, Paraguay și Maroc demonstrează că rețetele succesului sunt diferite, dar toate au un ingredient comun: convingerea. Brazilia a câștigat pentru că a atacat până la ultima secundă. Paraguay s-a calificat pentru că și-a respectat planul fără să renunțe la curaj. Marocul a mers mai departe pentru că a avut personalitatea de a-și impune propriul joc în fața unui nume uriaș. Poate că aceasta este cea mai frumoasă lecție a turneului. În fotbalul modern nu mai există echipe mici și nici favorite care pot câștiga doar din prestigiul tricoului. Există doar echipe care cred până la capăt în ceea ce fac. Iar pentru noi, suporterii de serviciu, acesta este cel mai frumos câștig.