Florin Motroc, oriunde ar fi cel mai bine se simte în culorile Rapidului.

Florin Motroc sau profesorul universitar îndrăgostit de fotbal. Fiul unui nume de legendă al Rapidului, Ion Motroc. Antrenează în Iordania o echipă din prima ligă, Shabab Al Ordon. De când a plecat în lumea arabă vorbim doar prin mesaje. Aşa s-a întâmplat vineri seară. I-am spus că vreau să fac un interviu. Era un proiect mai vechi. Şi-a dat ok-ul pe loc, i-am trimis întrebările şi mi-a răspuns la fel de prompt. Nu am „cenzurat” că n-am avut ce. Idei clare, cursivitate, pasiune. Fotbal, atracţie pentru necunoscut şi dor de revanşă. Plus dragostea pentru cei de acasă. Despre Florin Motroc şi lumea în care munceşte…

– Florin, care a fost povestea implicării tale în fotbalul iordanian?
Acum trei ani, când am ajuns în Arabia Saudită împreună cu domnul Mulţescu (eram secundul dânsului), la echipa Al Taawon, a fost adus un jucător iordanian, Shadi Abuhashhash. Un jucător de echipă naţională!
Datorită unei relaţii foarte bune cu toţi jucătorii, Shadi Abuhashhash m-a recomandat, după nici două luni, preşedintelui clubului de unde el venise în Arabia Saudită, adică Shabab Al Ordon! Şi, imediat după discuţia lui cu acesta mi-au propus să vin să antrenez în Iordania oferindu-mi un contract mult mai bun.
Însă nu aveam cum să părăsesc echipa şi în special pe domnul Mulţescu care m-a dorit în staff-ul dumnealui! Aşa că am refuzat atunci oferta respectivă dar am păstrat o relaţie de bun-simţ cu preşedintele. Atunci când mi-a propus să vin la echipă (acum trei ani) avea un antrenor român, un fost jucător din România, Aristică Cioabă, care avea cu el ca preparator fizic pe Mircea Oaidă!
După numai două luni, sau ceva de genul ăsta, l-au contactat pe jucătorul meu de la Al Taawon apoi pe mine. Datorită unor rezultate nesatisfăcătoare au încheiat colaborarea cu colegii mei români propunându-mi să vin ca antrenor. Iniţial, am refuzat, însă iată că până la urmă, după trei ani, am ajuns aici!

„Singura mare problemă este singurătatea”

– Te-ai adaptat la viaţa lor? Ştiu că sunt numeroase restricţii…
Faptul că am aproape cinci ani prin zona arabă, în ţări mult mai restrictive decât Iordania, pot spune că aici eşti mult mai deschis în tot ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi. Arabia Saudită şi chiar Kuwait, mai ales oraşul unde antrenam, Jahra, erau foarte restrictive. Trebuie să respecţi nişte reguli privind îmbrăcămintea, mai ales când ieşi în oraş, trebuie să ţii cont de anumite restricţii în magazine şi, după anumite ore, în restaurant. Nemaivorbind de faptul că în aceste ţări consumul de alcool este interzis. Asta, cu alcoolul, pe mine unul nu m-a afectat sub nicio formă deoarece de mai bine de cinci ani nu m-am mai atins de „licoarea lui Bahus”.
Singura mare problemă a fost, în anumite momente, perioade, singurătatea. Care nu are leac. Deci, problema adaptabilităţii aici a fost aproape inexistentă pentru că este o viaţă absolut normală. Printre iordanieni sunt atât musulmani cât şi creştini-ortodoxi şi catolici. Sunt moschei şi biserici deci este o viaţă absolut normală. Nu ai restricţii în Iordania. Doar să respecţi legea. Atât!

În şedinţă cu jucătorii şi staff-ul…

„Fotbalul arab încearcă să se dezvolte. Şi reuşeşte.”

– Cum este fotbalul arab? Ce au mai bun ca la noi?
Dacă vrei să vorbesc la general e cam greu. Totuşi am lucrat în patru ţări diferite, la patru cluburi cu bugete diferite şi cu obiective diferite. Pot spune că m-am perfecţionat şi am câştigat multă experienţă lucrând în mai multe condiţii. Cu terenuri de antrenament, fără terenuri de antrenament, cu complex de refacere, fără complex de refacere, cu jucători profesionişti dar şi cu amatori, cu prime dar şi fără prime, cu staff şi fără staff.
Toate lucrurile astea m-au făcut să fiu mai îngăduitor şi mai înţelegător cu jucătorul arab. La început mi-a fost cam greu însă viaţa te învaţă. Au jucători cu calităţi, au jucători foarte talentaţi însă, din păcate, regimul lor de viaţă, felul lor de a trata performanţa este un lucru care la momentul decisiv nu îi ajută. Puţini reuşesc să facă pasul sau reuşesc să treacă linia. Linia care delimitează amatorismul de profesionism. Viaţa lor, felul lor de a trai. E greu să poţi să o schimbi. Rigurozitatea religiei musulmane şi a programului lor de viaţă reprezintă o latură foarte importantă în dezvoltarea lor ca sportivi. Aici fotbalul arab pierde mult.
Referitor la ce au mai bun faţă de noi ? Ei încearcă să se dezvolte: construiesc baze materiale, stadioane, bazine, săli , pun la dispoziţia sportivilor clubului transport în cazul în care stadionul este la periferia oraşului, iar dacă e cazul îi duc şi îi aduc de acasă. Asta în condiţiile în care copilaşii, sportivii, lipsesc cu desăvârşire la anumite discipline. Se fac mari eforturi pentru a-i aduce pe copii la sport . Pe când la noi? Se distrug baze materiale, condiţiile de pregătire sunt jalnice, iar de transport nici pomeneală. În România, implicarea cluburilor este la pământ. Sunt şi excepţii, cum este Academia lui Gica Hagi, dar cu o floare nu se face primăvară!

Florin Motroc, în acţiune la Shabab Al Ordon!

„Shabab Al Ordon este unul dintre cluburile respectate şi apreciate în Iordania”

– Shabab Al Ordon este un nume care contează în Iordania?
Pot spune ca DA! Îţi voi spune palmaresul lor doar pe 10 ani de existenţă: Jordan League – 1 Champion : 2006 / Jordan FA Cup – 2 Winner: 2006, 2007 / Jordan FA Shield – 1 Winner : 2006–2007 / Jordan Super Cup – 1 Winner : 2007 / AFC Cup – 1 Winner: 2007. Deci, în 10 ani au luat ceva trofee: campionat, Cupă şi Cupa Asiei!
Shabab Al Ordon este unul dintre cluburile respectate şi apreciate în Iordania, alături de Faisali şi Wehdat. An de an se bat la campionat şi la Cupă.
Anul trecut au terminat pe locul 6 şi au ieşit şi din Cupa Iordaniei. A fost, după cum au spus cei de aici, cel mai slab sezon al lor. Acum, pentru mine şi pentru ei este o provocare. Încercăm împreună să realizăm o performanţă mai bună ca în sezonul trecut şi, dacă se poate, să luăm un trofeu. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reuşesc!
– Cum te înţelegi cu patronii?
M-am înţeles destul de bine. Deocamdată. De cinci luni, de când am preluat echipa, am pierdut doar două meciuri. Unul din cele 10 amicale din vară (m-a bătut cu 1 – 0 campioana Faisali, chiar atunci când am venit aici, în iunie) şi un meci din cele şase din Cupa Iordaniei, 0 – 1 (min. 86) în opt jucători de câmp cu Al Sareeh.
Acum, în grupa pentru Cupa Iordaniei suntem pe primul loc. În campionat, echipa este pe locul 4, cu două victorii şi două egaluri. Mă pot lăuda că am bătut campioana Faisali, cu 4-3 , după trei ani de aşteptare, cu patru goluri marcate. O performanţă care o mai reuşiseră doar acum 10 ani!
Pot spune că atât timp cât sunt în grafic, în Cupă cât şi în campionat, toţi cei din conducerea clubului, în frunte cu preşedintele (care este şi membru cotizant alături de încă câţiva oameni din board-ul clubului) sunt mulţumiti de munca mea şi a colegului meu, preparatorul fizic Marius Gogălniceanu . Uitasem să spun că nu sunt chiar atât de singur. Chiar dacă sunt aici fără familie! Atâta timp cât muncim, şi o facem destul de profesionist, oamenii de fotbal de aici ne vorbesc de bine. Un lucru care contează şi pentru imaginea fotbalului românesc, nu numai pentru noi! Există o relaţie de respect, de apreciere la ceea ce facem, ţinând cont de condiţiile materiale oferite de club. Destul de limitate (mă refer la motivaţia materială) faţă de anul 2007 în care, ca exemplu, au luat campionatul, Cupa Iordaniei şi Cupa Asiei!
– Eşti bine plătit?
Deşi la această întrebare am răspuns mai sus vreau să completez… Eu nu am venit aici pentru bani, eu am venit să îmi continui ceea ce am început în Arabia Saudită ca antrenor principal: o carte de vizită bazată pe muncă, muncă, multă muncă şi seriozitate. Nu pot spune că nu sunt mulţumit, să nu-l supăr pe Dumnezeu. E bine!

La interviu după un meci bun…

„«Tricolorii» au fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi”

– România a dat lovitura la Istanbul. Cum îţi explici această victorie?
Pot spune ca era şi momentul! După mult timp am iesit cu pieptul în faţă şi lumea de aici te vede cu alţi ochi. Am spus-o mereu, rezultatele echipei naţionale ridică sau coboară cota întregului fenomen fotbalistic românesc (antrenori, jucători etc.). Sunt mândru că sunt român!
Ca explicaţie am văzut o foarte bună organizare a jocului. Piţurcă a studiat şi a reuşit să aleagă „piesele” cele mai potrivite pentru acest meci. Am văzut o echipă foarte disciplinată tactic, foarte determinată (de mult timp ne-a cam lipsit determinarea), combativă, generoasă la efort şi foarte pragmatică. Dacă nu rata Cociş aveam procentaj maxim la valorificarea şanselor de gol clare. Curajul lui Piţurcă de a muri pe mâna lui sau de a câştiga pe mâna lui este de apreciat. Felicitări băieţilor şi staff-ului echipei naţionale. Acolo sunt oameni importanţi care au contribuit la această frumoasă victorie: preparatorul fizic Dima, metodistul Apolzan (directorul Şcolii Federale de Antrenori), Neagoe, Florin Marin, doctorul Pompiliu Popescu, maseurii etc. Toţi merită felicitaţi!
Însă să nu uităm că, mâine, jucăm cu Olanda şi nu trebuie să dăm cu piciorul la găleata aproape plină. Că e mare păcat de tot ce am făcut până acum. Multă baftă şi… Hai România!
– Ai de remarcat un jucător în mod special?
Am remarcat o… echipă naţională. De mult nu am mai văzut acest lucru. Băieţii au fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Absolut toţi au contribuit la acest frumos meci, la această frumoasă victorie. Tătăruşanu a dat siguranţă şi încredere. Raţ, absolut un piston, atât în atac cât şi în apărare (a centrat excelent însă Marica a ratat cu de puţin golul, iar asta am uitat s-o spun mai devreme când am vorbit de ratarea lui Cociş). Tamaş, cu un singur „sughiţ”, ca să fac o glumă, în prima repriză când a fost driblat destul de uşor a făcut un joc deosebit tactic, stăpân şi sigur pe el. Experienţa, la el, la Raţ cât şi la Goian şi-a spus cuvântul. Goian, absolut imperial la jocul aerian. Şi Tamaş şi Chiricheş. Apropo, antrenorul turc a făcut prin jocul echipei Turciei un bun antrenament pentru jocul cu capul aruncând multe mingii înalte, previzibile, facându-i remarcaţi pe fundaşii echipei noastre naţionale. Chiricheş, şi el, având în dreapta şi-n stânga jucători cu mare experienţă care l-au ajutat în singurul moment de bâlbâială în careul nostru. Aia a fost singura lui ezitare şi o pasă greşită în a doua repriză. În rest, un joc deosebit de anticipaţie, un joc bun aerian.
Mijlocasii laterali, Torje şi Stancu, şi ei două pistoane. Doi jucători care au ajutat foarte mult fundaşii laterali închizând multe din încercările turcilor pe margini, făcând jocul mult mai uşor de citit şi de blocat. Doi mijlocaşi centrali ca două inimi, Bourceanu şi Pintilii, doi jucători care au făcut un joc tactic absolut superb. Generoşi în efort, agresivi până la limita regulamentului, foarte cerebrali în joc şi chiar decisivi. Pasa lui Pintilii pentru Grozav fiind piesă de muzeu. Cum spunem noi, în limbaj mai plastic, „a fost unt pe pâine” creându-i lui Grozav toate condiţiile optime de a marca, adică: l-a scos din luptă cu adversarul, i-a păstrat viteza de deplasare, i-a înlăturat orice mişcare în plus (şutul lui Grozav a fost fără preluare). Toate condiţiile de a marca şi Grozav a marcat dovedind o maturitate şi o stăpânire la finalizare de mare atacant. Însă la acest gol, pe lângă pasa lui Pintilii, absolut fantastică, vreau să-l remarc pe Marica care a făcut introducerea în această „compunere”, el redublând pasa pentru Pintilii care a jucat direct. Deci, un Marica altruist, mult mai generos în efort, care a alergat mult, s-a bătut cu puternicii fundaşi turci şi puţin i-a lipsit să marcheze la acea centrare a lui Raţ. Una peste alta, după cum vezi, am arătat ca o echipă. Victoria a fost o muncă în echipă. Încă o dată, felicitări! Meciul ăsta ne obligă pe mai departe!

Mereu cu gândul acasă, mereu cu gândul la România. Poate se gândeşte cineva să-i dea pe mână o naţională de juniori!

„Federaţia trebuie să facă, să ajute, să impună cluburilor să se ocupe de munca la nivel de copii şi juniori”

– Cum vezi viitorul fotbalului românesc?
Trebuie să fiu optimist chiar dacă nu prea am multe motive. Sper să ne trezim în ceasul al 12-lea şi să ne întoarcem spre crearea de condiţii minime pentru copiii şi juniorii noătrii. Trebuie să avem grijă de ei! Aşa cum îi creştem aşa-i avem peste ani! Instruire bună, antrenori specializaţi pe grupe de vârstă, selecţie riguroasă şi ştiinţifică, nu pe pile şi relaţii (aici intră şi echipele naţionale mici).
Federaţia trebuie să facă, să ajute, să impună cluburilor să se ocupe de munca la nivel de copii şi juniori mult mai serios, să creeze condiţii minime pentru pregătire sau să oblige cluburile să asigure grupelor de juniori condiţiile strict necesare (teren de antrenament şi vestiar) pentru desfăşurarea procesului de pregătire. Avem talente, suntem un popor talentat, ne fug foarte multe talente afară de mici. Trebuie avut grijă ca aceşti jucători talentaţi să fie «legaţi» de cluburi, adică cluburile respective să le acorde o mai mare atenţie şi să nu-i lase aşa de uşor să plece, iar cei care rămân acasă să fie convinşi că tot ceea ce fac, în viitor, le poate schimba viaţa lor şi a familiilor lor.
De ce spun asta? Fiindcă am lucrat la Farul Constanţa şase luni (acum trei ani şi jumătate) şi am avut ocazia să am pe mână câteva talente, jucători născuţi în anii ’92, ’93 (atunci aveau 16 – 17 ani, acum au 20 – 21). Mulţi dintre aceste talente s-au lăsat sau au dispărut fiindcă tot ceea ce s-a întâmplat în cadrul clubului i-a făcut să fugă de ceea ce au făcut de mici, să fugă de… fotbal! Dureros, dar adevărat!
Cam aşa văd eu lucrurile. Trebuie multă transparenţă în muncă la nivel juvenil, corectitudine, profesionalism şi mult tact pedagogic în a reuşi să scoatem maximum posibil de la generaţiile care vin.

„Îmi este dor de casă însă toţi facem sacrificii”

– Ţi-e dor de casă? Când te întorci în ţară?
Cei dragi, acasă, eu pe aici. Din păcate, în viaţă nu prea poţi sa le ai pe toate. Şi, aici, vreau să spun ceva… Există o vorbă cum că „în spatele fiecărui bărbat puternic ar exista o femeie foarte puternică”. În cazul meu, e foarte adevărat şi pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu. E mare lucru să ai linişte, să poţi face meseria care-ţi place ştiind că acasă e totul sub control, că ai nişte copii absolut superbi, cuminţi şi silitori la şcoală, mereu sub o „atentă” şi drăgăstoasă supraveghere a mamei!
Nu suntem chiar foarte departe şi probabil că vor veni la mine de sărbători, la iarnă, dacă eu nu am cum să ajung acasă fiindcă s-ar putea să nu am pauză între tur şi retur. Deci, de întors deocamdată nu vreau să mă gândesc decât doar să vin într-o scurtă vacanţă. Nu în alte condiţii. Ca antrenor depinzi de rezultate şi cum astea te ţin în viaţă. În orice moment eşti cu valizele la uşă. Sper ca pentru mine să nu fie cazul. La ce văd că se întâmplă în fotbalul românesc mi-e de-a dreptul groază. Şi, cu asta, nu vreau să comentez mai mult. Doamne ajută să rezist cât mai mult pe aici, prin „zonă”!

Alături de fiul său, Vlad, un fotbalist în devenire care calcă şi pe urmele bunicului, marele Ion Motroc!

„La un moment dat voi ajunge destul de «experimentat» şi de «copt» pentru Liga 1”

– Ai de gând să antrenezi în Liga 1?
Normal că îmi doresc tare mult să pot antrena, la un moment dat, în prima ligă din România. Probabil că dacă până acum nu am avut prea multă „experienţă” deşi am trecut prin toate etapele de antrenorat: juniori II, juniori I, tineret, liga 3, liga 2, liga 1. Mai am la activ 15 ani de experinţă profesională în învăţământ unde sunt conferenţiar universitar cu doctoratul în educaţie fizică şi sport. Am jucat peste 10 ani în prima ligă cu peste 200 meciuri la activ. Poate că în România, la 45 de ani, eşti prea „tânăr” ca să fii antrenor.
La un moment dat voi ajunge destul de „experimentat” şi de „copt” pentru unii ca să pot antrena şi în România. Dacă nu, asta e. Cu ajutorul lui Dumnezeu mă mulţumesc să pot sta cât mai mult pe aici, prin zona Golfului! Doamne ajută!