Și altceva decât fotbal

octombrie 29, 2012 in Special

Anișoara Cușmir Stanciu a bătut de şase ori recordul mondial în proba de săritura în lungime pe care l-a dus la incredibila bornă de 7,43 m!

Anișoara Cușmir Stanciu a bătut de şase ori recordul mondial în proba de săritura în lungime pe care l-a dus la incredibila bornă de 7,43 m!

Revin la subiectul ăsta. Chiar merită. Toată ziua fotbal, fotbal și iar fotbal. Uneori te saturi și te apucă lehamitea. Dar ce altceva putem primi? Mass-media are vina ei pentru că, după Revoluție, a dezintegrat interesul publicului pentru altceva decât fotbal. Audiența a fost scoasă în față ca motiv de scuză însă explicațiile sunt mai profunde. Nu au mai existat bani și competiții de talie internațională. În 1980, naționala de rugby umilea aroganta Franță a lui Blanco, pe stadionul „Giulești”, cu un nemuritor 15-0. În anii ’80, fostul stadion „23 August”, din Complexul „Lia Manoliu”, se umplea pentru că zânele săriturii în lungime, Vali Ionescu și Anișoara Cușmir, doborau recordul mondial pe bandă rulantă. Sportul extrafotbal are nevoie de popularizare, de reclamă și de concursuri tari. Atunci oamenii se vor întoarce pe stadioane pentru că vor să vadă și altceva decât… fotbal!

Eram elev în școala generală când profu’ de sport a organizat o „excursie” la meciul de rugby România – Franța, evenimentul sportiv al anului 1980. Franța, o forță cu un lider de necontestat, Serge Blanco. România, o trupă de temut la aceea vreme, bătea la poarta Turneului celor cinci națiuni. Cu un transformer de excepție, Ion Constantin, cu Aldea, Paraschiv sau Borș. O echipă mare este cea căreia îi știi, peste ani, numele jucătorilor. Am văzut atunci un stadion arhiplin care se bucura de rugby. Și trăia pentru acest sport!
Astăzi, Federația se străduiește, cu succes, să readucă acest sport în centrul atenției. Mai e mult până acolo însă lucrurile au intrat pe un făgaș cât de cât normal. Astfel, rugby-ul n-a murit. Trăiește greu dar… trăiește. Sunt competiții rezervate elevilor din școli, sunt meciuri organizate impecabil pe stadionul de lângă Arcul de Triumf unde oamenii vin ca la o sărbătoare câmpenească. De ce? Pentru că vor și altceva decât fotbal!
La atletism e ceva mai complicat. Competițiile organizate în România se desfășoară într-un anonimat total. Doar rudele sportivilor în tribună pe care le poți număra pe degete. Vina este colectivă dar în special a Federației de specialitate. Lipsa unui parteneriat cu Inspectoratul Școlar poate fi o explicație. Profesorii de sport ar putea aduce copiii pe stadioane la competițiile de atletism. Așa le poate stârni plăcerea de a alerga însă suficiența nu face diferența.
Mi-aduc din nou aminte de anii de liceu. Mergeam la Internaționale de atletism doar pentru Vali Ionescu și Anișoara Cușmir însă concursul mă fascina și rămâneam în tribune până se lăsa seara. Era tare frumos. Când Vali și Anișoara pășeau pe pistă arena exploda. Spectatorii știau că recordul mondial este în pericol. Și de aceea veneau cu zecile de mii.
Și astăzi puteam avea aceleași satisfacții dar nu se prea vrea. Adevărul este că nu există un stadion de top ca să poată găzdui un Grand Prix la atletism. S-a promis ceva odată cu ridicarea „Arenei Naționale” dar s-a uitat. Poate acum aude cineva și se implică. Câteva nume mari pe lista de concurs și se umple stadionul. Rugby-ul a rezolvat parțial problema. Alții se chinuie să facă pași înainte.
E greu dar oamenilor le este dor de sportul adevărat. Că de fotbal s-au cam săturat!