Naufragiu cu Ungaria, adio semifinale!

decembrie 13, 2014 in Handbal

Un nou meci pierdut pe final. Cu doar trei flori (Cristina, Mica și Paula) România ratează semifinalele!

Un nou meci pierdut pe final. Cu doar trei flori (Cristina, Mica și Paula) în locul unei echipe, România ratează semifinalele!

Cu Ungaria s-a pierdut meciul în ultimele 10 minute. La un moment dat handbalistele noastre aveau două goluri avans. Degeaba. Pe final au clacat. Cum s-a întâmplat cu Danemarca, cum a fost aproape să se întâmple cu Ucraina, iar în seara asta cu Ungaria. E clar, finalurile de meci le transformă picioarele în gelatină. Nu se pot controla, nu pot judeca lucid fazele importante, nu mai au tupeu. Starea aceasta ține de mentalitate, de pregătirea psihologică. Aici e dilema. La care se adaugă… banca de rezerve. Acolo nu prea are cine să intre în locul Cristinei Neagu, Paulei Ungureanu sau a Micăi Brădeanu. Naționala României putea învinge Ungaria dacă credea cu adevărat în acest lucru. Nu a fost așa, iar oportunitatea de a avea două goluri avans pe final de meci a avut efect de bumerang. Ungaria – România 20-19. Adio semifinale!

Uitasem de meci. Pur și simplu. Când m-am uitat pe TVR 2 era minutul 49, iar fetele noastre conduceau cu 18-16. Nu m-am bucurat prea tare. Știam din experiențele anterioare că greul abia atunci începea.
Să joci într-o sală ostilă, cu aproape 4.000 de suporteri fanatici, nu este simplu. Elevele selecționerului Gheorghe Tadici s-au străduit cât au putut dar pe final nu a ieșit cum au vrut. Și asta din cauza unui blocaj mental bolnăvicios și păgubos. Tot de pregătire ține. Mai exact de psihologul sportiv.
Valoric? Și aici este o mare problemă. Jucătoare de clasă precum Cristina Neagu, Mica Brădeanu sau Paula Ungureanu nu au rezerve care se pot ridica la valoarea lor. Efectele au fost clare și s-au văzut pe tabela de marcaj.
Aceste europene lansează o temă serioasă de analizat. În sporturile de echipă din România sunt mari probleme la capitolul concentrare. Labilitatea psihică a sportivilor are cauze care trebuiesc găsite urgent și, dacă este posibil, atenuate sau chiar anulate.
Tristețea e mare. A nu știu câta oară. Marele regret este că nu se învață mai nimic din astfel de „experiențe”. Timpul trece, lumea uită, iar la un moment dat apare o nouă sincopă. Și iar suntem supărați, și tot așa… Până când?