O imagine-etalon: CFR a stat mereu în genunchi în fața arbitrilor! Până la urmă a meritat!

CFR Cluj a câștigat campionatul din România cu ajutorul unui penalty inventat. Chelsea Londra s-a impus miraculous în finala Ligii Campionilor, la penalty-uri, pentru că a crezut în fotbal până în ultima secundă. O diferență colosală între mediocritatea întreținută de corupție din fotbalul românesc și nivelul valoric la care s-a ajuns în cea mai importantă competiție intercluburi din lume. Un adevăr care trebuie să le dea de gândit celor care trag sforile la Federație și Ligă. Putem să avem 100 de campioane gen CFR pentru că în UEFA Champions League nu avem ce căuta. Decât dacă vrem cu tot dinadinsul să ne facem de râs!

CFR ia titlul în urma unui penalty inventat de un arbitru adus din afară ca să arate că e mai bun decât „fluierașii” noștri. Da de unde. Plonjonul ca în bazin reușit de Kapetanos a definit, practic, tot ceea ce s-a petrecut în acest campionat: teatru, falsitate, mediocritate. Trupa din cartierul Gruia a fost răsfățată de arbitri cu decizii care mai de care în favoarea ei. Parcă și Divinitatea a vrut să tragă un semnal de alarmă și a făcut în așa fel încât triumful să fie parafat cu o decizie de arbitru complet anapoda.
Campioana României va merge în calificările Ligii Campionilor cu speranța de a ajunge în grupe. Să dea Domnul, că sunt român, dar nu cred după ce am văzut că se joacă în Liga 1. Diferența dintre cele două competiții este enormă și în ultimele două sezoane s-a amplificat considerabil. Liga Europa a rămas ceva mai aproape de noi și dacă suntem coreți doar aici mai putem spera să obținem rezultate cât de cât onorabile.
Sâmbătă seară am văzut exact la ce nivel este UEFA Champions League. Chelsea a triumfat chiar în fieful lui Bayern München, pe „Allianz Arena”, și a plecat cu trofeul la Londra. După un joc tactic ca la carte și cu foarte multă șansă la ocaziile bavarezilor. În fotbal norocul face parte din joc și asta s-a văzut și în Chelsea-Bayern. La penalty-uri, cei de la Chelsea au avut nervii mai tari și au izbutit miracolul atât de mult dorit de miliardarul Roman Abramovici.
Noi, românii, rămânem cu amăgirea că nici peste 100 de ani nu vom ajunge cu vreo echipă într-o astfel de finală. Sufocat de mediocritate, fotbalul românesc iese în evidență prin vizitele făcute la DNA:de personaje importante implicate în fenomen. Fotbalul e pe planul doi, iar asta se vede toamna când încep meciurile internaționale.
Suntem departe de Europa, tot mai departe!

Trofeul care va fi înmânat campioanei Ligii 1 are un design inspirat de cel acordat campioanei mondiale.

CFR, Vaslui sau Steaua? Campioana Ligii 1 nu are stofă de Europa. Că de Liga Campionilor nu am curaj să vorbesc. O campioană pentru care Liga Profesionistă a pregătit un trofeu impresionant dar dacă ne luăm după jocul etalat de cele trei pretendente ar fi suficientă și o diplomă de carton. Unul ceva mai gros și lucios ca să dea bine în vitrină. Lăsând gluma la o parte, titlul de campioană duce câștigătoarea în calificările pentru grupele UEFA Champions League. Pentru unii o bucurie, pentru noi o povară. La toamnă vom avea dimensiunea reală a valorii Ligii 1. Probabil o nouă dezamăgire…

CFR are cele mai mari șanse. Două meciuri pentru trei puncte. În rejucarea cu „U”, de mâine, e cel mai ușor. Poate și mai repede pentru că, tot mâine, la ora 12:00, Tribunalul de Arbitraj Sportiv anunță verdictul la contestația înaintată de CFR în urma incidentelor din partida cu „U”. Așa că se poate termina totul mai repede decât ne așteptam.
Trupa lui Adrian Porumboiu stă la fel bine înainte de ultima etapă. FC Vaslui are nevoie de victorie cu „U” Cluj, acasă, iar CFR să ia doar două puncte din confruntările cu „U” și Steaua. Un scenariu realist. Vaslui a avut un joc bun pe acest final de campionat dar nu unul care să rupă gura târgului și departe de pretențiile Ligii Campionilor.
Steaua are viață grea. Nu peste multe ore dă peste Dinamo, un meci în care trebuie să câștige toate punctele. Și alte trei, în cartierul Gruia, cu CFR. Dar nu oricum ci la două goluri diferență. Cu condiția ca „U” să facă egal cu CFR și Vaslui. Un astfel de scenariu aduce cele trei echipe pe primul loc, cu 68 de puncte. S-ar face un clasament al meciurilor directe. Cele trei echipe ar obține același număr de puncte, cinci, și s-ar lua în calcul golaverajul în meciurile directe. Steaua ar câștiga titlul!
Pe hârtie totul e ok. Dăm ierarhia la UEFA și așteptăm tragerea la sorți a meciurilor din Europa. Cu speranțe minime. Nu este pesimism ci doar pragmatism. În Liga 1 se joacă cu câteva viteze în minus față de ceea ce vedem în fotbalul mare. Calitatea jucătorilor „importați”, cu unele excepții, este îndoielnică, iar valorile autohtone le numeri pe degete. Să nu ne mai facem iluzii deșarte. Cum e Liga așa e campioana!

„Marele Derby” a oferit mereu un spectacol total: pe teren și în tribune. Sperăm să fie așa și joi seară, la oră de Liga Campionilor (21:45), pe „Național Arena”!

Dincolo de cumetria care există între nașul Gigi Becali și finul Cristi Borcea, „Marele Derby” își păstrează farmecul dat de istorie. Ca să spere la titlu, Steaua are nevoie ca Vasluiul să se împiedice într-unul din cele două jocuri pe care le mai are de disputat, iar CFR să nu câștige rejucarea partidei cu „U”. De cealaltă parte, Dinamo este ieșită din cărți. O situație pe care unii o văd drept garanție pentru un blat de pomină, ceva de neimaginat în istoria celor două grupări. Nu știu dacă este chiar așa. Dinamo a mai încurcat-o pe Steaua în astfel de situații, iar orgoliile lui Becali și Borcea au depășit de mult granița normalului. Derby-ul se joacă cu casa închisă. Doar pe teren!

Steaua mai speră. Chiar și după galopul de sănătate reușit de CFR în mocirla de la Mioveni. Ardelenii au învins cu un categoric 5-0. Kapetanos a reușit „dubla”. Un motiv serios ca Gigi Becali să-și roadă unghiile de oftică pentru că l-a lăsat pe grec să plece atât de ușor la rivala din Cluj. Singura speranță a „roș-albaștrilor” la locul 1 stă în rezultatul rejucării partidei dintre „U” și CFR. Doar o victorie a „șepcilor roșii” poate transforma meciul CFR-Steaua, din ultima etapă, într-o confruntare cu titlul pe masă.
Până atunci  e ceva mai important: clasicul fotbalului românesc, Steaua – Dinamo. Un meci care poate menține suspansul în lupta pentru titlu, dacă bate Steaua, sau poate declanșa fiesta la CFR, dacă Dinamo se impune. Unii zic că vom asista la o afacere naș-fin. Becali și Borcea au avut declarații ciudate pe tema asta, iar mass-media le-a preluat repede din arhivă.
„La retur, o să câştige ori naşul, ori finul, că doar n-om fi proşti. Ţinem titlul în familie”, striga pe la emisiuni Gigi Becali în vara trecută. „Dacă Steaua nu poate ţine pasul, mă gândesc că nu-l poate lăsa naşul pe fin în penultima etapă, când avem meciul direct”, a fost răsbunsul lui Borcea la începutul lunii aprilie. Vorbe zise aiurea care nu fac decât să toarne gaz peste foc și să stârnească imaginația celor care vorbesc despre un posibil blat.
Sincer, nu cred într-o „regie de palat” la Steaua – Dinamo. Nu-i văd pe Martinovici sau Bourceanu făcând blat cum la fel de bine nu-i văd pe Marius Niculae sau Dănciulescu într-o astfel de postură. Sunt orgolii la greu și polițe de plătit după ce în tur Steaua s-a impus cu un 3-1 în stil de mare campioană.
Mă tem însă de „meciul” din tribune. „Marele Derby” se joacă cu casa închisă. Steaua, în calitate de club organizator, a făcut greşeala de a comercializa un număr important de bilete, la liber, la „Naţional Arena”, fără să-şi ia nicio măsură de siguranţă că acestea nu vor ajunge în mâna dinamoviștilor. Fanii „roș-albilor” susțin că deja au intrat în posesia unui număr important de tichete, în afara celor 2.650 primite oficial, chiar în zonele ocupate de suporterii steliști. Dacă este așa atunci există riscul ca „Marele Derby” să se transforme într-un teatru de război greu de controlat.
Dar și asta face partea din fenomenul unei confruntări Steaua – Dinamo. Să credem în fotbal și în spectacol, iar cel mai bun să câștige!

România, din nou regina Europei la gimnastică feminin! Un adevărat miracol reușit de antrenorii Bitang și Bellu!

Astăzi refuz să scriu fie și un cuvânt legat de fotbal pentru că acest sport nu merită atâta atenție în raport cu ceea ce le oferă fanilor săi. Am să scriu despre miracolul din gimnastică. În ultimii ani am cam stat în întuneric la o disciplină care ne răsfățase, de la Nadia Comăneci încoace, cu performanțe de top. În week-end, România a redevenit stăpâna Europei. Antrenorii Mariana Bitang și Octavian Bellu au reușit, prin foarte multă muncă, un adevărat miracol: România a încheiat participarea la Campionatele Europene (CE) de la Bruxelles, cu 12 medalii, patru de aur și două de argint! Senzațional, pur și simplu senzațional!

Aur pe echipe, aur la sărituri (Sandra Izbașa), aur la bârnă (Cătălina Ponor), argint la bârnă (Larisa Iordache), aur la sol (Larisa Iordache), argint la sol (Cătălina Ponor). O serie de senzație ca-n vremurile bune. O echipă care a renăscut miraculos precum Pasărea  Phoenix. O echipă care la un moment dat nu mai exista pentru podiumul marilor competiții a fost resuscitată de Bitang și Bellu.
Zâmbim din nou și asta e bine. Mai ales că și junioarele s-au întors cu o zestre bogată de la Bruxelles: trei medalii de argint și alte trei de bronz. Sunt motive obiective să sperăm că peste trei luni, la Londra, vom avea medalii olimpice dintre cele mai strălucitoare. Ba chiar și după Londra 2012. Junioarele sunt garanția că poate exista o continuitate a performanțelor.
Pe malurile Tamisei va fi foarte greu dar nu imposibil. SUA și Rusia sunt marile favorite la primele două locuri. Mai e și China. Triumful de la Europene anunță însă că România crește, că România poate provoca marea surpriză în concursul olimpic de gimnastică feminin.
Dincolo de munca fetelor, în frunte cu Cătălina Ponor, un exemplu de mobilizare și voință, sunt antrenorii Bitang și Bellu. Ei au crezut în potențialul de performanță dar și de regenerare al gimnasticii românești. Când s-au retras din antrenorat au făcut-o în urma criticilor nejustificate primite de la unele dintre fostele eleve dar și de la presă. Uite că acum se vede cine a avut dreptate și cine a vorbit aiurea.
Toți așteaptă concursul de la Londra ca pe o măsură finală de cântărire a valorii gimnasticii românești. Eu cred în meseriașii Bitang și Bellu, în frumoasa Ponor, senzaționala Izbașa și în surprinzătoarea Larisa Iordache. Mai pe direct, cred în cucerirea aurului olimpic!

Paradoxal, gestul iresponsabil al lui Cadu poate decide campionatul în favoarea CFR-ului. Ca la noi la nimeni!

Premeditat sau nu, gestul lui Cadu din meciul „U” – CFR este scânteia care a aprins focul scandalului pe „Cluj Arena”. Apoi, tot Cadu, a devenit victimă. Lovit și trântit la pământ de portarul Bornescu, apoi de trei ori lovit în tunelul ce ducea la vestiare de un suporter al lui „U”, de un steward și de un masor al „șepcilor roșii”. Dincolo de măgăriile la care s-a pretat CFR în acest campionat în orice țară cu fotbal avansat decizia era una singură: echipa oaspete câștigă cu 3-0 la „masa verde”! Restul sunt detalii secundare. Victoria cu Voința Sibiu, de ieri, din ultimele secunde de joc, lasă nerezolvat acest tămbălău și aduce titlul la o aruncătură de băț de stadionul CFR-ului!

Portughezul Ricardo Cadu este responsabil pentru tot ceea ce s-a întâmplat la meciul „U” Cluj – CFR Cluj, întrerupt în minutul 27 la scorul de 0-1. La cald, a fost o refulare nervoasă a lui Cadu după transformarea penaltyului. Unul inexistent, inventat din nimic de arbitrul Alexandru Tudor. Mai mult „Brad Pitt” decât… arbitru. La rece, ai senzația că a fost ceva făcut cu premeditare. Cadu știa ce este în sufletul jucătorilor lui „U”, al suporterilor și nu a ezitat să-i provoace pe față.
Asta e una și regulamentul prevede sancțiuni. Dar nu ceva care să implice rejucarea partidei. Cadu a fost tărbăcit serios în drumul spre vestiare. Gravitatea faptelor este evidentă din două motive. Primul: dacă pe teren se poate ajunge relativ ușor, prezența fanilor în zona vestiarelor este de neacceptat, iar răspunderea aparține doar clubului organizator, adică „U”. Al doilea: în meleul creat la vestiare jucătorul Cadu a fost lovit și de oficiali ai gazdelor.
Două argumente care demonstrează că evenimentele de la Cluj sunt mai grave decât ceea ce s-a petrecut la Ploiești cu Galamaz. Regulamentul este destul de clar și s-a mai aplicat în situații asemănătoare: decizie 0-3! Că ne place sau nu, așa trebuia procedat. Comisia LPF a ales rejucarea oferind un precedent periculos. De acum încolo cui nu-i convine rezultatul face scandal, iese de pe teren și ajunge la… rejucare.
Moral, și „U” putea primi decizie la „masa verde”. Tot cu 3-0. Cei de la CFR, instigați vehement de antrenorul Ioan And one, au părăsit suprafața de joc. Aici a greșit Tudor. „Brad Pitt” trebuia să cheme echipa CFR de la vestiare, arunca în stânga și-n dreapta cu cartonașe roșii, constata că numărul jucătorilor nu este suficient pentru ca meciul să continue și abia apoi fluiera finalul și trimitea confruntarea la Comisie.
Scandalul rămâne nestins și va dura multe săptămâni. Poate chiar luni. Poate cu final la Tribunalul de Arbitraj Sportiv (TAS). Mă tem să nu fie decisiv în lupta pentru titlu. Vineri seară, CFR s-a scos în ultimele secunde ale meciului cu Voința Sibiu. Un 2-1 chinuit care aduce titlul mai aproape de cartierul Gruia. Plus cele trei puncte din jocul cu „U” ar însemna cinci „lungimi” în fața locului 2. Un tiltu decis de TAS? Ar fi culmea și numai la noi se poate întâmpla!

Fanii spanioli ne-au predat o lecție de civism pe care suporterii românii o știu dar refuză să țină cont de ea!

Finala Ligii Europa, găzduită de „Național Arena”, ne-a arătat ce înseamnă fotbalul adevărat. Cu de toate: spectacol pe gazon și în tribune, goluri, civilizație. Și o lecție de comportament din partea fanilor iberici. Să bei la masă cu adversarul, iar în același timp fiecare cântă pentru echipa lui, la noi înseamnă „anormalitate”. Pentru că nu e sânge și scandal. La ei înseamnă educație, bun-simț, civilizație. Toate adunate plus atitudinea celor două finaliste reprezintă definiția fotbalului adevărat. Dacă măcar ar mima că vrea să o copieze fotbalul mioritic ar câștiga enorm. Altfel rămâne așa cum e: cenușiu și mediocru!

Bascii și madrilenii au fost de fapt una și aceeași echipă. Au cântat, au dansat și s-au bucurat de fotbal. Am senzația că nici nu a contat cine a câștigat trofeul. Cu numai o zi înainte, „U” și CFR au refulat în public mizeria unui fotbal bolnav și nociv pentru ideea de sport și fair-play.
Cât de diferit este totul. Cadu, cu un tupeu de golanaș format peste noapte, a expus în public caracterul de doi lei al jucătorului cu bani și glorie din Liga 1. Un biet „gândăcel” în comparație cu marele Falcao, omul care a dus trofeul la Madrid. Falcao, bascul venezuelean care n-ar cuteza vreodată să instige galeriile rivale la violenţă!
Mi-am făcut cruce și m-am frecat la ochi văzând televiziunile și comentatorii cum laudă și expun grupurile de fani spanioli care stau împreună la masă deși pe aceleași tricouri roș-albe ecusoasenele erau un pic diferite. Unii cu Atletico de Madrid, ceilalți cu Athletic Bilbao. Subiecte puerile pentru mass-media din afară în timp ce la noi au ținut și încă mai țin știrile de „prime time”.
Dincolo de aceste balcanisme blestemate, de care nu vom scăpa așa ușor, rămâne dovada că în România se poate organiza un eveniment fotbalistic de referință. Am trăit intens o finală de vis și măcar pentru o seară am simțit cu adevărat că suntem în Europa. O Europă pe care o vrem tot mai aproape deși nu ne omorâm cu firea ca să demonstrăm că merităm un astfel de privilegiu.
Altfel rămân milioanele de euro înghițite de București, cică vreo 30, imaginea unui spectacol de gală și regretul cu va mai trece ceva vreme până când vom retrăi secundele de magie oferite de finalistele Europa League!

Duckadam, deja legendă la finalul meciului cu Barcelona. Apărase patru penalty-uri consecutive!

7 mai 1986. O dată de referință pentru istoria fotbalului românesc. La Sevilla, „viteziștii” din Ghencea au cucerit Cupa Campionilor Europeni, Steaua fiind la vremea aceea prima echipă din Est care reușea să intre în posesia celebrului trofeului. De atunci au trecut 26 de ani, iar această bornă de performanță pare din ce în ce tot mai departe de realitatea de pe la noi. Un reper imposibil de atins de către o echipă de fotbal din România în următoarea jumătate de secol. Campionii de atunci au îmbătrânit dar le-a rămas tehnica de a lovi mingea. Nu au pensii viagere pentru că nu vrea statul, pentru că performanța lor nu este echivalată de lege cu o medalie olimpică de aur. Poate de astăzi se schimbă ceva!

Helmuth Duckadam – Ștefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Ilie Bărbulescu – Lucian Bălan (Anghel Iordănescu, min. 73), Gavril Balint, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu – Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă (Marin Radu II, min. 112). Ei sunt magnificii care au înfruntat în finala din 1986 pe FC Barcelona. La ea acasă, în Spania, cu regele Juan Carlos în tribuna oficială gata să-i premieze pe jucătorii catalani. O performanță de răsunet pentru care jucătorii Stelei au fost premiați în bătaie de joc. Fiecare a primit câte 20.000 de lei și o mașină ARO de tot râsul, cu peste 100.000 de km la bord. De cealaltă parte, prima oferită de Barcelona era de 50.000 de dolari de om pentru cucerirea trofeului. Dar pe Duckadam și colegii săi nu-i interesau banii. S-au mulțumit cu puțin! Statul român nu vrea, nici măcar după 26 de ani, să îndrepte ceva din greșelile făcute în trecut. Astăzi sunt acordate rente viagere, în funcție de performanțe, pentru medaliații cu aur la competițiile mondiale și olimpice. Cupa Campionilor Europeni nu prea mai contează pentru guvernanți deși are strălucirea unei medalii de aur! Acum 26 de ani, Steaua reușea o performanță pentru istorie. Timpul a măcinat însă aura de supremație iar fotbalul din România zace astăzi în mediocritate. Au existat câteva semne pozitive dar prea puține. De aceea și aproape obsesiv, succesul Stelei de la Sevilla revine în actualitate la fiecare început de mai. Și astăzi, la fel. Poate că politicienii se vor gândi bine și, în sfârșit, vor decide acordarea unei rente viagere, la fel cum primesc și campionii olimpici, pentru eroii de la Sevilla!

Duckadam, deja legendă la finalul meciului cu Barcelona. Apărase patru penalty-uri consecutive!

7 mai 1986. O dată de referință pentru istoria fotbalului românesc. La Sevilla, „viteziștii” din Ghencea au cucerit Cupa Campionilor Europeni, Steaua fiind la vremea aceea prima echipă din Est care reușea să intre în posesia celebrului trofeului. De atunci au trecut 26 de ani, iar această bornă de performanță pare din ce în ce tot mai departe de realitatea de pe la noi. Un reper imposibil de atins de către o echipă de fotbal din România în următoarea jumătate de secol. Campionii de atunci au îmbătrânit dar le-a rămas tehnica de a lovi mingea. Nu au pensii viagere pentru că nu vrea statul, pentru că performanța lor nu este echivalată de lege cu o medalie olimpică de aur. Poate de astăzi se schimbă ceva!

Helmuth Duckadam – Ștefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Ilie Bărbulescu – Lucian Bălan (Anghel Iordănescu, min. 73), Gavril Balint, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu – Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă (Marin Radu II, min. 112). Ei sunt magnificii care au înfruntat în finala din 1986 pe FC Barcelona. La ea acasă, în Spania, cu regele Juan Carlos în tribuna oficială gata să-i premieze pe jucătorii catalani. O performanță de răsunet pentru care jucătorii Stelei au fost premiați în bătaie de joc. Fiecare a primit câte 20.000 de lei și o mașină ARO de tot râsul, cu peste 100.000 de km la bord. De cealaltă parte, prima oferită de Barcelona era de 50.000 de dolari de om pentru cucerirea trofeului. Dar pe Duckadam și colegii săi nu-i interesau banii. S-au mulțumit cu puțin! Statul român nu vrea, nici măcar după 26 de ani, să îndrepte ceva din greșelile făcute în trecut. Astăzi sunt acordate rente viagere, în funcție de performanțe, pentru medaliații cu aur la competițiile mondiale și olimpice. Cupa Campionilor Europeni nu prea mai contează pentru guvernanți deși are strălucirea unei medalii de aur! Acum 26 de ani, Steaua reușea o performanță pentru istorie. Timpul a măcinat însă aura de supremație iar fotbalul din România zace astăzi în mediocritate. Au existat câteva semne pozitive dar prea puține. De aceea și aproape obsesiv, succesul Stelei de la Sevilla revine în actualitate la fiecare început de mai. Și astăzi, la fel. Poate că politicienii se vor gândi bine și, în sfârșit, vor decide acordarea unei rente viagere, la fel cum primesc și campionii olimpici, pentru eroii de la Sevilla!

M. Niculae vrea dar în afară de Munteanu și Dănciulescu nu prea mai are cu cine!

Egalul cu „U”, 2-2 în „Groapă”, aproape că a anulat șansele lui Dinamo la un nou titlu de campioană. Umilința lui Platini, schimbat după 15 minute de la intrarea pe teren, arată degringolada care s-a instalat în vestiarul „câinilor”. După un tur de forță a urmat un retur dezastruos. Cel puțin până în acest moment. Un retur de nota 4, cifră prezentă în dreptul victoriilor, egalurilor dar și al înfrângerilor. Același 4 arată și poziția din clasament. Deocamdată. O măsură a mediocrității și încrederii exagerate. În iarnă se vorbea despre grupele Ligii Campionilor, acum se vorbește despre reconstrucția echipei !

Dinamo decontează acum demiterea antrenorului Liviu Ciobotariu. În fotbalul ăsta amărât schimbarea tehnicianului reprezintă calea cea mai simplă de a încerca revigorarea unei echipe aflată în criză. Din păcate, o greșeală devenită regulă în Liga 1. „Ciobi” reușise un tur de campionat excelent, cunoștea bine echipa și putea rezolva criza. Acționarii lui Dinamo nu au mai avut răbdare și au crezut că dacă îl aduc pe Bonetti vor trăi bucuria meciurilor de calificare în UEFA Champions League. Eroare!
„Bătrânii” Ionel Dănciulescu, Marius Niculae și Cătălin Munteanu nu au mai fost grupul unit de altădată din motive care nu țin de dorința lor. Cartonașe, accidentări, probleme. Au jucat fiecare cum a putut și asta s-a văzut pe tabela de marcaj. Jocul lui Dinamo și-a pierdut din consistență, iar mai tinerii lor colegi nu au pus osul pentru că nu pot. Victoriile cu Chiajna și Ceahlăul au fost de conjunctură în timp ce egalul cu „U”, de miercuri, a reprezentat teza pentru titlu. Ratată!
De ani buni, Dinamo are o mare problemă: trofee în țară, eșecuri lamentabile în cupele europene. Matematic, „câinii” mai au șanse la titlu însă practic nici ei nu mai cred în ele. Doar Cupa României rămâne o speranță ceva mai palpabilă dar va fi greu cu Rapidul. Plus relația rece cu fanii care se numără cu degetul la fiecare meci. Aici s-a ajuns iar răspunderea aparține celor care conduc clubul. Lipsă de profesionalism!
Fără determinare, fără implicare și fără responsabilitate. Cam asta este definiția care caracterizează astăzi echipa Dinamo. Exact ceea ce nu le convine suporterilor. Dinamo a mai pierdut ceva: bucuria oamenilor de a veni la meciuri. De la stadion până la jucători totul este cenușiu!

Adrian Porumboiu viseză la titlu. Patronul Vasluiului știe că în acest sezon are echipă de locul 1!

Se fac tot felul de socoteli pentru titlu. Toți se uită repede spre CFR, Dinamo, Rapid sau Steaua și parcă refuză să ia în calcul Vasluiul lui Porumboiu. O echipă robustă, disciplinată, cu jucători de calitate și un antrenor, Augusto Ignacio, care vine din fotbalul mare. FC Vaslui are vitrina goală, fără trofee. De aici își trage statutul de echipă mică. Unul incorect față de poziția ocupată în clasament și rezultatele din ultimii ani. De data asta cred că FC Vaslui va schimba statutul în renume. Moldovenii nu mai au meciuri tari, cu primele cinci clasate, în timp ce contracandidatele la titlu mai au de jucat între ele. După Unirea Urziceni și Oțelul Galați, provincia se pregătește să inventeze o altă campioană inedită: FC Vaslui!

Victoria cu Astra, de sâmbătă, a adus vasluienilor trei puncte uriașe. Și un locul 3 în clasament. Cel puțin până se joacă meciurile de azi. Trupa antrenorului Augusto Ignacio s-a plasat excelent pentru sprintul spre titlu. Cu șase etape înainte de final, FC Vaslui mai are de jucat cu: Tg. Mureș (deplasare), Gaz Metan (acasă), Pandurii (d), Sportul (a), Oțelul (d) și „U” Cluj (a). Nicio echipă din primele cinci clasate. Un avantaj ce poate fi decisiv.
Nu este un sezon nebun cum pare să fie la prima vedere. Poate unul lipsit de logică. Un semn al mediocrității. Echipele nu mai leagă trei, patru jocuri câștigătoare. Într-un astfel de peisaj, Vasluiul stă bine reușind trei victorii în ultimele trei etape. Cu Mioveni, la Vaslui, cu Steaua, în Ghencea, și din nou acssă cu Astra. Succesul în fața ploieștenilor echivalează însă cu candidatura oficială la titlu.
Rezultatele Vasluiului sunt efectul entuziasmului cu care a investit patronul Adrian Porumboiu. Pentru o urbe care are sub 100.000 de locuitori e ceva fenomenal. FC Vaslui chiar are șanse la titlu. Serioase. Acum și Porumboiu crede în ele după ce sezoane la rând a tot visat dar n-a avut curajul să spună asta.
Altădată, Porumboiu sărea din balcoanele lojei sau își dădea cu ghiveciul în cap după un gol al Vasluiului. Acum s-a maturizat pentru că a trăit multe. Investește masiv, le-a oferit jucătorilor o rețetă financiară de invidiat în Liga 1 și nu le cere decât performanță. Fără să se bage peste antrenor, fără „recomandări” pentru un jucător sau altul, fără scandal înainte sau după meciuri și fără jigniri. Un patron mai degrabă pentru Primera Division sau Bundesliga. În niciun caz pentru fotbalul românesc. Încă un motiv pentru care cred în triumful Vasluiului!